Mi-a atras atentia un experiment pe care l-a facut anul trecut ziarul Washington Post intr-una din statiile de metrou din capitala americana. Au rugat un violinist sa cante pret de o ora pe culoarele statiei de metrou la o ora de varf, atunci cand oamenii se indreptau in majoritatea lor spre locurile de munca, si le-au studiat comportamentul. In acest interval de timp, doar sase personae s-au oprit pentru cateva secunde sa-l asculte si 20 i-au dat bani continuandu-si insa drumul fara sa se opreasca . A strans in total 32 de dolari.

Violonistul in cauza nu era altul decat Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, care cantase cu o saptamana in urma la Boston, unde biletele se epuizasera, iar pretul lor mediu a fost de 100 de dolari. A cantat la metrou sase arii de bacj, la o vioara ce valoreaza 3,5 milioane de dolari si nimeni nu a aplaudat, nimeni nu a fost impresionat.

Acum cateva zile am iesit cu Luna in Mes amies unde am ajuns la concluzia ca omul, in 98% din cazuri, se gandeste la lucruri total aiurea sau isi ocupa timpul facand lucruri inutile, de cele mai multe ori care nu il reprezinta si fara de care ar putea trai linistit, lucruri fara satisfactie materiala sau spirituala. Suntem prea preocupati de razultatul final al actiunilor noastre ca sa ne mai putem bucura de drumul parcurs pana acolo. Acel acolo care, in fond, ne duce nicaieri. Asa cum Luna descrie Mes amies-ul, nu e nimic special la acest local pentru ca nu totul are un scop, uneori se mai si traieste.

Este un experiment social ce ridica numeroase intrebari despre timpul pe care il alocam frumosului, despre disponibilitatea si putinta pe care o avem de a ne opri din vartejul activitatilor noastre cotidiene pentru a vedea si a aprecia ce este in jurul nostru. In plus, putem sa recunoastem talentul atunci cand acesta se manifesta intr-un context neasteptat?