Corpul meu / My Body. Corina Raiciu
Corina Raiciu - My Body
(www.corinaraiciu.wordpress.com)
Artista in devenire prin ale carei lucrari ne vorbeste despre cum arta iti poate schimba viata, tot ce trebuie sa faci este sa lasi Viata sa te inspire. A vrut sa urmeze “scoala de culori” si in ciuda sortilor potrivnice azi picteaza cu prospetimea si sinceritatea gandurilor de acum multi ani.
Intr-o lume in care arta a devenit un joc socio – industrial, Corina se ‘joaca’ cu ipostaze ale unui dicurs pictural intr-o viziune atemporala de creatie. Arta sa prezinta memorii cristalizate intr-un ansamblu de vibratii si energii ce comunica dincolo de cuvinte, spatiu si timp.
Pe scena canibalistica a artei contemporane, identitatea acestei tinere artiste se pozitioneaza timid, in visare, pulsand puternic ‘arta pentru arta’.
Articol scris de domnisoara ya nago
Arta stradala: comunism vs. democratie
Practici comuniste si problemele medicinei romane in democratia de azi.
Licenta Pictura 2010/Painting Exhibition 2010
Te invitam la Expozitie de licenta a studentilor Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, sectia pictura, promotia 2010, clasa prof. univ.dr. Cezar Atodiresei si Asist Univ. Drd. Alexandru Radvan.
Vernisaj: marti, 15 iunie 2010, ora 19.00, TNB, Galeria Artis
Expun absolventii: Alexandra Baciu, Monica Bobe, Constantin - Andrei Chirişi, Irinel Mihai Chişcă, Andreea Floreanu, Vlad Fodor, Claudia Ion, Oana Ionel, Diana Manole, Maria Plătică, Leontina Rotaru, Diana Tudose, Magdalena - Todorova Arnaudova
Expozitia se va tine incepand cu data 15 iunie pana pe data de 22 iunie 2010. Va asteptam
Scurta istorie a colajului
Principiul colajului devine centrul de interes in manifestarile artei secolului 20, ca arta formala realizata din ansamblarea diferitor structuri materiale, astfel compozitia plastica luand o noua forma.
Desi aplicarea colajului este o tehnica folosita cu predilectie odata cu inceputurile secolului 20, primele manifestari tind sa aiba loc odata cu descoperirea hartiei in China sub forme limitate, pana cand in secolul 10, caligrafii japonezi au inceput sa isi lipeasca stampele pe un alt strat de hartie pentru o rezistenta mai buna. Pe de alta parte, in Europa medievala si Renastere, o forma de colaj se observa in tendinta de a infrumuseta obiectul artistic prin adaos de diferite alte materiale (ex: bijuteriile si aurul ce imbracau icoanele medievale).
Colajul ca arta
Expertii sustin ca folosirea colajului, in adevaratul sens al cuvantului, are loc abia dupa anii 1900, in raport cu inceputurile modernismului si depaseste pricipiul de simpla alaturare prin lipire a unui obiect de altul. Primele stilizari cu ajutorul colajului au luat nastere cu ajutorul pictorilor cubisti Georges Braque si Pablo Picasso. Acestia foloseau bucati si forme de hartie, ziare impastate si lipite in cadrul lucrarii, oferind o prespectiva noua rezultatului final. Braque folosea cu precadere aceasta tehnica in desenele sale de carbune, pe cand Picasso a fost primul pictor care sa adopte colajul in acelasi timp cu tehnica uleiului pe panza.De asemenea artistii surrealisti foloseau extensiv colajul ca forma de expresie.
Colajul in Pop art
După cel de-al doilea război mondial, atât în Statele Unite cât şi în Marea Britanie, dar şi în întreaga Europă triumfă mişcarea artistică cunoscută drept expresionism abstract.
Cu timpul această direcţie începe să-şi piardă elanul iniţial, iar unii dintre creatorii săi par să fie din ce în ce mai dezamăgiţi de aceasta. Astfel, se pregăteşte terenul pentru apariţia unei noi forme de expresie în artă, care va primi numele de “Pop art”.
Apariţia curentului Pop art este în mare măsură legată de creaţia a doi artişti neodadaişti: Jasper Jones şi Robert Rauschenberg. În anii cincizeci, aceşti artişti introduc în artă obiecte de uz cotidian, în mod direct sau doar imaginea lor. Având în vedere formatul lor, nu ne dăm seama dacă este vorba despre planşe autentice sau despre opera unui pictor. Următoarea idee a lui Jones o reprezintă sculpturile în bronz care imită cutii de conserve sau alte obiecte uzuale. Începând din anul 1953, Rauschenberg creează numeroase colaje ale căror rădăcini se află în cubism şi în operele lui Marcel Duchamp. El este şi inventatorul aşa numitelor “combined paintings”, care constau în amestecul diverselor obiecte (ex.: firme, sticle, fotografii etc.) pe suprafeţele pictate, rezultând un fel de colaje tridimensionale.
.
.
.
.
.
.
.
Marcel Duchamp pictor francez, adept al dadaismul si suprarealismului conceptual. Arta si ideile lui Duchamp, intr-o masura poate mai mare decat in cazul oricarui alt artist al secolului XX, au incercat sa exemplifice gama larga a posibilitatilor unei abordari conceptuale a operei de arta. Duchamp a refuzat mereu sa accepte standardele si metodele deja stabilite ale lumii artistice, reusind prin creatiile si mai ales prin atitudinea sa sa modifice radical conceptia publicului asupra artei. Mai curand aspectele teoretice ale creatiei sale, precum si personalitatea sa neconventionala, au avut un impact puternic asupra artistilor secolului XX, Duchamp devenind una dintre principalele influente.
El a introdus doua dintre inovatiile secolului XX : arta kinetica si arta “ready-made”. Lucrarile sale “ready-made” erau pur si simplu obiecte comune, cum ar fi un banal suport pentru sticle.
Dupa aceasta scurta perioada creativa, Duchamp s-a multumit sa ii lase pe altii sa dezvolte temele pe care le lansase, influentand aparitia si dezvoltarea suprarealismului, dadaismului si pop art.
Pop art-ul în Marea Britanie
În Anglia, apariţia Pop art-ului este legată de “Independent Group”, din care au făcut parte Richard Hamilton şi Eduardo Paolozzi (pictori), Reyner Banham (istoric şi critic de artă), Peter Smithson (arhitect), precum şi fotograful Henderson. Sunt organizate în mod regulat întâlniri în timpul cărora se discută despre teme trecute cu vederea până atunci, ca de pildă automobilele, cibernetica sau rock-and-roll-ul. Expoziţia de la “Whitechapel Art Gallery” (1956) intitulată “This is Tomorrow”, în care se profilează temele fundamentale ale Pop art-ului, reclama şi mijloacele de informare în masă, va fi considerată momentul naşterii noii direcţii.
Este vizibilă dorinţa de amalgamare a diverselor discipline artistice şi mijloace de expresie. În timpul expoziţiei, critica va acorda o atenţie deosebită colajului lui Richard Hamilton intitulat “Just What is it that Makes Today’s Homes so Different, so Appealing?” Într-un interior modern este prezentată o pereche stereotipă, un culturist care ţine în mână o acadea uriaşă, pe care obsevăm inscripţia “pop”, şi o “stripteuză” pe o canapea. În acest colaj se regăsesc punctele de interes tipice artei pop, şi anume tehnica (magnetofon öi aspirator) şi reclama, aluziile la sfera sexuală, atracţia către sereotipuri, săli de spectacole şi benzi desenate, totul într-o atmosferă specifică, surprinzătoare, din care nu lipseşte umorul, ce rezultă tocmai din acest amestec de genuri şi specii.
Următorul val al artei pop se face simţit pe la sfârşitul anilor cincizeci. Richard Smith măreşte fotografiile unor cunoscute personalităţi sau obiecte de uz cotidian şi le acoperă cu pete mari şi plate de culoare, în pictura lui Peter Blake domină cultura “teenagers” (a adolescenţilor).
Pop art-ul în America
Arta pop americană se naşte la începutul anilor şaizeci, exact în momentul când versiunea englezească, victimă a propriei bogăţii şi a propriului succes, începe să intre într-o fază de declin. Ca şi în Anglia, temele şi motivele acestei creaţii sunt desprinse din viaţa cotidiană, din domeniul tot mai fascinant al tehnicii, al producţiei în serie, faţă de care pop art-ul în varianata engleză este mai critic şi mai angajat din punct de vedere politic, în timp ce artişti americani se opresc la prezentarea realităţii, fără să atace sau să acuze. Sub influenţa lui John Cage, elementul determinant al artei pop americane este la început “happening”-ul. Acest compozitor care experimntează permanent susţine introducerea în artă a unor elemente exterioare ei. El apreciază în mod deosebit colajele, introducerea zgomotelor în muzică şi a obiectelor în pictură. Pe urmele lui o vor porni şi alţi artişti pop ca Jim Dine, George Brecht şi Robert Whiteman, care creează colecţii de obiecte sau fragmentele lor, de imagini şi activităţi omeneşti (”Ambalaje vii”), situaţii spaţiale artificial create (”environments-colaje”), care se concentrează în mare măsură asupra gestului şi timpului, inundă privitorii cu o mulţime de senzaţii, sunete şi mirosuri.
Andy Warhol
În anul 1960, cea mai notabilă personalitate pop art - Andy Warhol - iniţiază seria Sticlele de Coca-Cola şi Cutiile de conserve, reprezentări ale obiectelor de uz casnic, produse industriale sau motive de reclamă. Ulterior el inserează în pictura sa fragmente de benzi desenate, cu structuri rezistente sau elastice. El reproduce, de asemenea, obiecte în dimensiunile lor adevărate. Andy Warhol aplică tehnica seriografiei, care permite multiplicare repetată a motivului.
Execută cu ajutorul acestei tehnici serii întregi de variante ale aceluiaşi portret al unei stele de cinema, a unei scene inspirate din evenimentele actuale, a unei flori, modificând de multe ori culoarea sau repetând motivul după bunul plac.
Tehnica lui Roy Lichtenstein este într-un anumit sens o derivaţie a tiparului, de la care preia reţeaua măruntă şi o imită. Pictează serii întregi în spiritul comics-urilor sau al desenelor animate ale lui Walt Disney.
Tom Wesselmann prezintă, încă de la prima expoziţie personală de la “Tanger Gallery” din New York în 1960, tema sa preferată “Great American Nudes” (”Nuduri americane mari”). Din acel moment, în creaţia sa se insinuează definitiv personajul feminin, care va popula neobosit spaţiul delimitat de obiectele specifice societăţii de consum. Wesselmann creează de asemenea şi naturi moarte, servindu-se de colajele tăiate din reviste şi introducând obiecte din viaţa cotidiană, creând în modul acesta opere tridimensionale. În ciclul “Căzile de baie” nu este vorba numai de cada în sine, ci de femeia surprinsă în atmosfera intimă a băii.
Primele expoziţii ale Pop art-ului american declanşează o reacţie negativă în rândul publicului, cu timpul, însă, această direcţie începe să fie tratată cu seriozitate, graţie expoziţiei retrospective consacrate colajului şi asamblajului, organizată de Museum of Modern Art din New York. La numele deja amintite se mai adaugă Claes Oldenburg, Larry Rivers, Robert Indiana, Wayne Thiebaud şi mulţi alţii.
Decupajul
Este un tip de colaj de obicei definit prin procesul de a plasa o imagine pe un obiect ca decoraţie. Decoupajul poate implica adăugarea de mai multe copii ale aceeaşi imagine, tranşate şi stratificate pentru a realiza o adâncime aparentă.
În prima parte a secolului 20, decoupajul, ca multe alte expresii plastice, a început să se experimenteze ca stil mai puţin realist şi mai abstract. Artistii secolul 20 care au produs lucrări stil decoupaj ii include pe Pablo Picasso şi Henri Matisse. Una dintre cele mai cunoscute lucrari este „Nudul albastru a lui Matisse”.
Decupajele sunt, de asemenea, aplicate în conformitate cu sticlă sau aplicate pentru a da un aspect tridimensional, în funcţie de dorinţa celui care decupeaza.
Fotocolajul
Fotomontajul cum mai este denumita realizarea unei compozitii fotografice prin taierea si alaturarea unui numar de alte fotografii. Tehnici de fotomontaj au fost create si expuse in cadrul Catalogului „This is Tomorrow” la Londra, iar Richard Hamilton a creat ulterior mai multe lucrări în care a reprelucrat subiectul şi compoziţia fotografica sub forma de colaj in arta pop. Alte metode de combinarea a imagini mai sunt si imprimarea mai multor negative ale aceleiasi fotografii pe o singura bucată de hârtie sau suprapunerea unor bucati din diferite fotogarfii pentru a crea una noua prin tehnica montajului computerizat.
Tradiţia secolul al 19-lea, din acest punct de vedere, este unirea mai multor imagini într-un compus şi fotografierea rezultatului prelevat în fotografie de presă şi litografie până la utilizarea pe scară largă a editarii imaginilor digitale.
Crearea unui fotomontaj, în cea mai mare parte, a devenit mai uşora odată cu apariţia software-urilor de computer, cum ar fi Adobe Photoshop, Pixel editor de imagine, si de GIMP. Aceste programe a fac modificări în format digital, care să permită flux de lucru mai rapidă şi rezultate mai precise.
Estetica continentala. Recenzie. Spiritualul in arta
Sunt ani in care pictura lui Kandinsky penduleaza intre peisajul intens emorional amintind de Van Gogh si Gauguin, cu ecouri din cromatica artei populare rusesti si primele compozitii abstractizante, in care, desi subzista aluzii la real, dominanta este energetica liniilor si accentuarea ritmitatii de esenta muzicala.
Toate acestea corespund intocmai preocuparilor teoretice din acel moment, cand Kandinsky elabora textul ‘Spiritualului in arta’, una dintre ele fiind si apropierea, intuitive, de descoperirile stiintifice ale epocii.
Am ales aceasta carte tocmai pentru a sublinia legatura dintre discursul artistului in coordonare cu practicile sale material picturale.
Kandinsky denumeste necesitatea interioara, vointa de expresie a elementului obiectiv prin temporalul subiectiv şi vede figurativul ca o nota pronuntata materiala, punand accent pe forma si culoare, subliniind faptul ca esenta „vorbirii” unei opere de arta sta in comunicarea ideilor şi sentimentelor.
„Orice opera de arta este copilul vremii sale, adesea si izvorul felului nostru de a simti.
Fiecare epoca de cultura genereaza propia-i arta, irepetabila.”
Conform principiului necesităţii interioare, artistul exprimă propria personalitate, expresia specificului epocii lui si exprima prin artă specificul ei general, necesitati ce coincid cu cele trei elemente necesare operei de arta care prin intrepatrundere reusesc să exprime oricând unitatea operei.
„Asemanarea artei noi cu forme ale unor vremuri de demult sunt, precum se poate usor constata, diametral opuse. Primul este de ordin exterior si de aceea, nu are nici un viitor. Al doilea este deordin interior si ascunde in sine samata viitorului.”
Cand sufletul omenesc traieste mai puternic, arta devine si ea mai vie fiindcă între artist si creatie exista o legatura, prin actiune si implinire reciproca. Ideile pot crea starea, starea poate naste idei. Inspiratia vine din interiorul sau exteriorul artistului în functie de relatia pe care o are cu sinele, cu lumea reala şi cu propria-i lume onirica si fantastica. Începerea unei opere nu ar fi atat de complicata dacă artistul nu ar fi constient de posibila schimbare a lumii în momentul dezvaluirii ei.
Kandinsky compara viata spirituala a umanitatii intr-un mare triunghi similare cu o piramida, unde artistul are sarcina si misiunea de a evolua spre partea de sus prin exercitarea talentului. Punctul cel mai inalt al triunghiului este conditia de geniu, viziunea de ‚maine’, ceea ce ,astazi ramane pentru toti restul o fantezie de neinteles, dar care treptat va capata forma.. Acesta este un triunghi spiritual care se mişcă ascendent si treptat, chiar dacă, uneori, rămâne imobil. În timpul perioadelor de decadenta, sufletele cad spre partea de jos a triunghiului cand omul este in cautarea succesului extern fortelor interioare, ignorand pe cel pur spiritual.
„Un triunghi de mari dimensiuni, divizat in parti inegale, cu portiunea cea mai ascutita intreptata in sus – iata o schema exacta a vietii spirituale. Cu cat ne indreptam mai in jos, cu atat mai mari, mai late, mai cuprinzatoare si mai inalte devin portiunile triunghiului divizat.”
Artistul trebuie sa se exprime, sa creeze, sa transpuna atat natura exterioara cat si natura interioara, sa descopere lumea si sa se descopere pe el insusi. Aici se pune accent pe imaginatia artistului. Acesta trebuie sa isi dezvolte abilitatile de redare din punct de vedere al tehnicii de lucru, pentru a putea realiza o opera de arta coerenta, punandu-si amprenta personala si astfel arta sa nu stagneze. Prin alegerea manifestării artistice, artistul lasa ceva în urma si merge mai departe, de cele mai multe ori fara sa isi puna problema ce o sa fie dupa. Pentru artist nu exista decat „acum”. Pentru lucrarea lui insă exista „atunci”.
Necesitatea de interior este pentru Kandinsky un principiu in arta si temelia armoniei dintre forma si culore. El il defineste ca principiul de contact al formei cu sufletul uman. Fiecare forma este delimitata ca suprafata de o alta forma care produce efectul de interior asupra celui care se uita la ea cu atentie. Aceasta necesitate interioara este dreptul artistului la o libertate nelimitata. Opera de arta este nascuta din necesitatea interioara a artistului într-un mod misterios, enigmatic si mistic, apoi ea dobandeste o viata autonoma, devine un subiect independent animat de o respiratie spirituala.
„Atunci cand iti plimbi privirea pe o paleta acoperita de culori, rezulta doua efecte principale:
1. un efect pur fizic, ochiul insusi fiind cucerit de frumusetea si de alte calitati ale culorii.
2. al doilea rezultat important al observarii culorii este efectul psihic al acesteia”
Cand ne uitam la paleta de culori a pictorului, se intampla un dublu efect. Efectul pur fizic asupra ochiului, fermecat de frumusetea culorilor în primul rand, provoaca o impresie bucurie. Dar acest efect poate fi mult mai profund si poate provoaca o emotie si o vibratie a sufletului, sau o rezonanta interioara. Este un efect pur spiritual prin care culoarea atinge sufletul în sine.
Proprietătile primei evidentieri le putem vedea atunci cand ne uitam la o culoare izolat si lasat ca efectul sa actioneaze pe cont propriu; tonul colorat provoaca pe de o parte caldura sau raceala, iar pe de alta parte, claritate sau obscuritate de ton. Dupa Kandinsky caldura este o tendinta spre galben, iar raceala este o tendinta spre albastru. Galbenul si albastru sunt o forma de contrast primamara si dinamica. Galben dispune de o miscare excentrica şi albastru o miscare concentrica; o suprafata galbena pare a fi mai aproape de noi, în timp ce o suprafata albastra pare sa se indeparteze. Galben este de culoare de obicei violenta ale carei simtiri pote fi dureroasa si agresiva, pe cand albastru evoca o stare de calm profund astfel incat amestecul de albastru cu galben da o imobilitate totala si calm, verde.
Kandinsky analizeaza, în scrierile sale, elementele geometrice care compun fiecare pictura, si anume punctul si linia, precum si de suportul fizic si suprafata materialului pe care se bazeaza artistul sau vopselele folosite, pe care el le numeste planul de bază. Autorul nu le analizeaza ca pe un obiectiv sau punct de vedere exterior, ci din punctul de vedere al efectului lor interior pe care acestea il creaza si subiectivitatea observatorului, precum si sensibilitatea acestuia de a le privi. Kandinsky chiar considera planul de baza ca pe o fiinta vie asupra careia artistul actioneaza, o face sa respire. Fiecare parte a planului de baza dispune de o coloristica adecvat afectiva care influenteaza tonalitatea elementelor picturale care vor fi desenate pe el, si care contribuie la bogatia compozitiei. Acesta rezultă din juxtapunerea elementelor pe panza; deasupra planului de baza corespund cu lejeritate si usurinta, în timp ce dedesubt evoca condensare si greutate. Obligatia a pictorului este de a asculta si de a cunoaste aceste efecte, în vederea rezolvarii unei lucrari, care nu este doar efectul unui proces aleatoriu, ci rodul unei opere autentice si rezultatul unui efort spre frumusetea interioara.
„Frumusetea culorii si formei [...] nu este in arta un scop ce-si ajunge siesi. Tocmai ca urmare a studiului nostru inca elementar in pictura, suntem prea putin in stare sa ajungem astazi la trairea experientei interioare a unei compozitii de culori si forme complet autonome.”
Analiza efectuata de Kandinsky pe forme si culori nu rezulta din simpla asociere arbitrara de idei, ci din experienta interioara a pictorului, care a trecut prin ani de experienta in realizarea de picturi abstracte, de o bogatie senzoriala incredibila lucru pe formulare si cu culori, lucrand cu forme si culori, observand fara ragaz evolutia propiilor lucrari cat si a altor artisti, remarcând, pur şi simplu efectul subiectiv al culorilor asupra sensibilitatii artistului si sufletul poetului.
Nu este un lucru comun de a gasi un artist care, chiar daca ar fi dispus să incerce, este capabil sa isi exprime scopurile si idealurile sale cu claritate si moderatie. Orice astfel de capacitate este o greseala in artistul perfect, care ar trebui sa gaseasca expresia sa în linie si culoare, lasand multimea sa isi gaseasca propiul drum catre intelegere si cunoastere. Atitudinea lui Kandinsky prin aceasta lucrare este o ramasita a zilelor cand ‚arta pentru arta’ a fost ultimul strigat de lupta, atunci cand excentricitatea de nereguli si modul de viata au fost mai importante decat orice talent artistic.
Poate ca vina acestei carti teoretice este tendinta de a poliloghia. Puterea unei carti de a starni argumente este adesea cea mai buna dovada a valorii sale, iar experienta mea am considerat intotdeauna ca ideile noi sunt cele mai dificile si mai stimulative. Cartea propune o programa teoretica pentru arta prin care experienta umana dobandeste dimensiuni infinite. Cu un pronuntat caracter didactic, expunerea ideilor in acest eseu teoretic are permanent in vedere functia spirituala a fiecarui element care intra in componenta actului de a picta. Din acest punct de vedere consider lucrarea ca fiind constructiva si nu o ratacire in lumea trudei intelectuale in incercarea de a explica actul creatiei.
Eveniment Expozitional: “Caiete” de “joaca”
Un gard este un hotar intre doua spatii si uneori chiar intre doua lumi.
In aceasta expozitie gardul devine un obstacol incitant, pare o bariera care despica gandul scris de cel desenat.
Desparte pentru a uni.
Expo de Desene pe Gard sau pe “Gand”
“Gand”
“Gand”
“Gand”
pe “jos”…
Aurel Acasandrei
Galeria “Constantin Piliuta”
Calea Victoriei, nr. 208
Bucuresti
30 Martie - 13 Aprilie 2010
Expozitie: “Secvente dintr-un inceput”
Expozitia cuprinde o selectie din lucrarile realizate in ultimii ani de artista (Antonia Ionescu), atestand cautari ale unor modalitati de exprimare originale, moderne, dar care sa defineasca o stare de permanenta cautare, printre lumini si umbre, a adevarului. Prin tablourile sale autoarea nu ne propune o relativizare a realitatii, ci o relativizare a modalitatilor de constructie a acesteia.
Interactiunea dintre lumini si umbre defineste pentru fiecare spectator o relatie de accesibilitate la diferite lumi posibile, un joc gnoseologic ce permite imbogatirea experientelor estetice. Trairile estetice sunt potentate prin construirea la nivel personal a diverselor realitati din lumile posibile la care avem acces.
Lucrarile expuse de catre autoare ne demonstreaza faptul ca depasirea unei logici bivalente sau a unei realitati construite maniheist este posibila printr-o experienta estetica. “Secvente dintr-un inceput” propune privitorului o realitate ce se situeaza dincolo de experienta reala binara, o cautare ce imbogateste universul interior al fiecaruia dintre noi.
Radio Romania (Sala Radio)
Fotograf: Corina Raiciu
Arta stradala
O stiti. Sunt acele imagini marcate intre zidurile gri ale bucurestilor. Mazgalituri, scenarii, manifeste.
Personal condamn astfel de conduita antisociala intr-un oras si asa murdar. Doar pentru ca ai descoperit spreiul colorat nu inseamna ca trebuie sa il folosesti marcandu-ti teritoriul pe unde treci. In rest, exprimati-va liber 
Unii chiar au ceva de zis si o fac bine.
Daca e duminica e (dinou) Arta
Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.
Edvard Munch - The Scream
În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica. Revolta expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinuu.
Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia “Arta degenerată”: expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal şi iubitorilor de artă, ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul.
Egon Schiele - Portrait
Edvard Munch - Separation
August Macke - landscape
Duminica Artei: Egon Schiele
Cum am promis, saptamana asta vorbesc despre talente artistice trecute (dar revin, nu ati scapat de moi), iar pictorul de mai jos este un artist plastic care personal imi place foarte mult. In concluzie trebuie sa va placa si voua… 
Egon Schiele
În decursul scurtei sale cariere, Egon Schiele a fost un scrupulos şi intransigent observator al fiinţei umane, autor al unor portrete şi nuduri în care se împletesc erotismul şi eshatologia, bucuria vieţii şi neliniştea sfârşitului. Remarcabil exponent al expresionismului, artistul a avut sfera sa de creaţie la Viena, unde în timpul vieţii sale s-au întâlnit drumurile artei şi ale filosofiei contemporane.
Egon Schiele, ale cărui lucrări poartă încă din anii tineretii amprenta unui stil particular, îşi dă repede seama că sistemul de învăţământ din Academia vieneză nu este pe măsura aşteptărilor sale. Când în anul 1901 părăseşte Academia, Egon Schiele se bucură deja de doi ani de admiraţia sinceră a lui Gustav Klimt. Klimt nu numai că apreciază talentul lui Schiele, dar îl şi ajută în mod practic, îi trimite modele (amândoi sunt pasionaţi de nud şi erotism) şi îi cumpără desene. Îl introduce în “Atelierele Vieneze” ce funcţionează din anul 1903 din iniţiativa arhitectului Josef Hoffmann, susţinător al ideii de sinteză dintre artă şi meşteşug.
În anul 1909, participă la expoziţia internaţională “Kunstschau”; tablourile lui Egon Schiele, în vârstă de numai nouăsprezece ani, stau alături de operele lui Henri Matisse, Edvard Munch, Pierre Bonnard, Oskar Kokoschka, dar şi ale ale lui Vincent Van Gogh şi Paul Gauguin. Împreună cu prietenul său Anton Peschka şi cu câţiva colegi rebeli din Academie, înfiinţează “Grupul Artei Noi”.
Artistul realizează numeroase desene având un pronunţat caracter erotic. Începe, de asemenea, să picteze compoziţii simbolice care pun în discuţie tema morţii.
Schiele devine din ce în ce mai cunoscut. Se gândeşte la un proiect de înfiinţare a unei asociaţii de pictori, sculptori, scriitori şi muzicieni - se gândeşte la Arnold Schönberg, Josef Hoffmann şi Gustav Klimt. Din păcate, la 6 februarie 1918, Klimt moare în urma unui atac de apoplexie. O lună mai târziu, la cea de-a 49-a expoziţie a “Secesiunii Vieneze”, Schiele este numit elogios liderul avangardei vieneze. În iulie, îşi deschide un al doilea atelier în cartierul Hietzing, intenţionează să creeze compoziţii de mari dimensiuni şi să înfiinţeze propria sa şcoală de pictură.
Niciunul din planurile sale nu a putut fi relizat. În toamna anului 1918, Edith - soţia sa - se îmbolnăveşte de gripa spaniola, a cărei epidemie făcea ravagii în Europa, şi la 28 noiembrie se stinge din viaţă. Schiele, care se contaminase la rândul său, moare trei zile mai târziu, la scurt timp după ce împlinise douăzeci şi opt de ani. Artist rebel şi orgolios, neînţeles totdeauna de public, a reuşit să ajungă, în decursul a zece ani de carieră fulminantă, o personalitate de frunte a lumii artistice vieneze.
