Soseste si ziua de maine, si odata cu ea o nerabdare si mai mare de a ne indeplini dorinta, dar impreuna cu nerabdarea tot mai vie creste si dorinta de amanare, cu adevarat teribila, cu atat mai mult cu cat este inexplicabila.  Aceasta dorinta se intareste cu fiecare clipa. Mai avem la indemana ultimul ceas in care mai putem actiona. Tremuram de violenta luptei ce se da in noi…intre definit si indefinit…intre substanta si umbra…

Dar conflictul a ajuns prea departe, si umbra e cea care va invinge…luptam in zadar. Ceasul temut soseste si, odata cu el, si sfarsitul fericirii noastre. El ne-a chinuit atat. Ea zboara…dispare…suntem liberi. Ne recapatam enregia de mai inainte. Acum am vrea sa actionam. Dar vai, e prea tarziu!

Nu exista pasiune patrunsa de o mai diavoleasca nerabdare decat aceea a omului care, tremurand pe marginea unei prapastii, este in acelasi timp tentat sa se arunce in ea. Amanand, o clipa macar, apelul la ratiune, vom fi inevitabil pierduti; caci ratiunea ne indeamna sa ne abtinem si tocmai de aceea…nu putem.